“Primul eveniment la care am participat ca donator s-a numit Dar din dar, o licitație de abilități unde am licitat și am câștigat un curs de barista (specialist în prepararea cafelei), în condițiile în care eu nu beau cafea.

Ajunsesem la un nivel personal și profesional la care simțeam nevoia să dau ceva înapoi comunității mai mult decât o contribuție financiară de Paște și de Crăciun. Să ofer ceva din ce am reușit eu să realizez și din ce mă ajutase și societatea să realizez. Poate a contat și faptul că nu am copii (am doar două pisici).

În mod bizar, am constatat că nu știam încotro să mă îndrept. Chiar dacă profesional fusesem implicată în numeroase proiecte de CSR, nu mi s-a părut la îndemână să mă duc să bat la ușa unei organizații ca să-mi ofer sprijnul. Cum se întâmplă de cele mai multe ori în viață, “răspunsul” a venit singur. În preajma Crăciunului din 2011 am primit o invitaţie de la o colegă de serviciu al cărei soț urma să fie maestru de ceremonii la un eveniment de strângere de fonduri organizat de Fundația PACT.

Cunoșteam bine conceptul de dezvoltare comunitară. În perioada 2002-2007 am lucrat la Delegația Comisiei Europene în România, la Biroul de Presă și Comunicare, iar în 2006, ultimul an înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, campania de informare și comunicare s-a concentrat strict pe acest concept de dezvoltare comunitară, pe ideea de a uni comunitățile și de a face ceva pentru comunitatea ta.

Cu toate acestea, conceptul de “licitație de abilități” nu îmi era familiar și am fost curioasă să aflu mai multe. Am înțeles exact ce se întâmplă doar când a început evenimentul. Îmi amintesc bine acea seară, pe care am povestit-o cunoscuților mei. Cum spuneam, eu nu beau cafea, dar mi-a plăcut foarte mult ideea cursului și m-am gândit că era o bună ocazie să învăț câteva mici secrete pe care să le pun în practică atunci când am musafiri.

A fost o seară foarte specială, mi-au plăcut deopotrivă ideea și oamenii. Ulterior, am participat și la alte evenimente și m-am implicat din ce în ce mai mult. Totul a decurs firesc, iar în timp m-am apropiat de această fundație și am devenit un donator constant. Am intrat și în programul de Debit Direct, prin care donez lunar o sumă de bani.

Ce m-a atras la PACT? Printre altele, faptul că este o organizație micuță. Nu am vrut să încerc mai multe pentru a rămâne la una, nu mi s-a părut cinstit nici față de acele asociații, nici față de mine. Pe de altă parte, prin natura ultimului job, de PR Coordinator la o firmă internațională de avocatură, am avut ocazia să cunosc destul de multe asociații și ONG-uri prin intermediul proiectelor de responsabilitate socială, dar am simțit că PACT mi se potrivește, că este pe sufletul meu.

Despre Cercul Donatorilor

Unul din momentele care m-au impresionat profund de-a lungul colaborării cu fundația a fost la un Cerc al Donatorilor, unde câțiva beneficiari din comunitățile rurale în care lucrează PACT au venit în fața noastră pentru a-și prezenta proiectele. Una dintre doamnele care au vorbit atunci ne-a povestit cât de bucuroasă a fost că a reușit să îi ducă pe copiii din satul respectiv la o mănăstire, în condițiile în care ei nu ieșiseră niciodată din localitatea unde s-au născut. M-a impresionat și m-a întristat în același timp.

M-am gândit atunci la diferențele dintre oameni. Sunt persoane care trăiesc cu sute, mii de lei pe zi, iar alții cu foarte puțin. E trist că se întâmplă asta. Și mă mai gândesc la nepotul meu în vârstă de 14 ani, care a avut tot ce și-a dorit și a fost peste tot în lume. Când va mai crește, îi voi spune și lui o poveste din comunitate, despre oameni, așa cum îmi spuneau bunicii mei când eram copil. Ei au fost cei care m-au crescut de când aveam două luni. Când am terminat clasa a patra, m-am mutat cu mama și cu sora mea, dar mă întorceam la ei în fiecare weekend și în fiecare vacanță. Luam troleibuzul 87 de la un capăt la altul al Bucureștiului, iar când ajungeam seara, bunica mă aștepta în stație, cu pisica în brațe.

Bunicii mei au avut grijă și de foarte mulți nepoți de la frații și surorile lor, iar în timpul foametei din 1946 au luat de suflet un orfan din Moldova, pe care l-au crescut până a terminat liceul. Bunelu’, așa cum îi spuneau toți din familie, a fost preot, unul cu mare har. De la el am învățat să citesc mult și cred că tot de la el am moștenit latura umanitară și spirituală. Era foarte deschis la minte și nu ne-a impus niciodată reguli stricte legate de religie sau de Biserică. Ce era poate un pic mai deosebit decât în alte case – icoane pe pereți, cărțile bisericești și faptul că spuneam câte o rugăciune foarte scurtă înainte și după masă și alta de mulțumire înainte de culcare. Pe asta o spun și acum uneori, înainte să adorm.