“Dreptul la demnitate mi se pare esențial pentru oricine. Trebuie să conștientizăm mereu faptul că în fața noastră sunt oameni ca noi. Și că rolurile ar fi putut să fie inversate și că noi am fi putut fi în locul lor. Ce-am fi așteptat atunci de la semenii noştri?

Cred că mulți dintre noi simțim nevoia unei interacțiuni autentice cu semenii noștri, iar a ajuta, a răspunde unei nevoi a unui om de lângă noi, este o formă de interacțiune autentică. Există o nevoie, încerc să o înțeleg, să răspund și ajut cât pot, primesc un mulțumesc înapoi. Pare ceva efemer, dar de fapt se creează o legatură care rămane. Și cred că devenim mai bogați dacă facem asta, decât dacă trăim numai pentru noi.

Lucrez de mulți ani în ONG-uri, cunosc sectorul neguvernamental din România și știu ce este dezvoltarea comunitară. La Fundația PACT m-au atras oamenii din echipă, sunt autentici. Nu este o organizație oportunistă, care să își schimbe misiunea în funcție de fondurile care există pe piață. Este o fundație care are o misiune foarte clară și pe care o urmărește indiferent de incertitudinile mereu prezente în sectorul neguvernamental românesc.

“Îmi doresc să valorizăm mediul rural”

Cauza PACT este de fapt o cauză pe care ar trebui să o susținem cu toții, pentru că România nu o să ajungă foarte departe dacă își lasă 40% din populație într-o stare de subdezvoltare și fără oportunități. Atât timp cât vom avea în România comunități rurale captive în sărăcie cronică, din care nu se poate ieși decât prin migrație, nu putem vorbi despre o societate sănătoasă.

Lucrurile nu se rezolvă de la sine. Trebuie să ne mai ajutăm și singuri, iar dezvoltarea comunitară practicată de PACT este axată pe această filosofie. Este însă un efort cu bătaie lungă și probabil că rezultatele o să se vadă peste mai mulți ani, nu imediat.

O vorbă bună și o încurajare fac mult bine. Din experienta mea, nimeni altcineva nu stă să îi asculte pe oamenii din comunitățile rurale, cum sunt cele în care lucrează PACT. Nu primesc atenție din partea autorităților și sunt tratați în general cu condescendență de către ‘orășeni’, deși mulți dintre ei au o experiență de viață din care fiecare dintre noi ar putea învăța ceva. Sper să îi ajutăm să își redescopere comunitatea și satul, să fie constienți că au lucruri pe care le pot valorifica și că nu este absolut nicio rușine să te naști la sat și să îți dorești să rămâi și să faci ceva acolo.

Nu aș vrea să văd satele României depopulate pentru că locuitorii lor au migrat fie către orașul ce mai apropiat, fie ca să devină lucrători cu ziua în Italia și Spania. Îmi doresc să valorizăm mediul rural, pentru că acești oameni au acolo ceva foarte valoros. Este suficient să ascultăm ce spun străinii care vin în vizită în satele românești – că avem un patrimoniu cultural și uman pe care nu trebuie să îl pierdem.

Când îi văd pe oamenii din aceste comunități și aud că au o perspectivă nouă în urma întâlnirii cu Fundația PACT, am confirmarea faptului că se schimbă ceva în bine în viața lor. Faptul că se întâlnesc și discută despre lucruri pe care le pot face pentru comunitatea lor este foarte important. Își conștientizează drepturile, înțeleg că pot să schimbe ceva în mediul în care trăiesc. Se produce un salt mental de la atitudinea pasivă și fatalistă, la o dispoziție angajată și optimistă. Se creează o energie bună, iar oamenii își recapătă un sentiment al demnității și al faptului că pot și trebuie să fie stăpâni pe propria soartă. În opinia mea, acest lucru este fundamental. Dincolo de orice ajutor material le putem noi da, cu asta începe și se termină totul.

Despre Cercul Donatorilor

Pentru mine, un câștig este și faptul că întâlnesc oameni pe care altfel probabil că nu i-aș fi întâlnit niciodată. Mi se pare un contact binevenit cu o realitate socială la care altfel nu aș fi avut acces și mă ajută să pun lucrurile în perspectivă.

La o ediție a Cercului Donatorilor organizat de Fundația PACT am cunoscut două doamne din Piatra Olt. Proiectul pe care l-au prezentat presupunea crearea unui afterschool pentru copiii romi, pentru a reduce rata abandonului școlar și pentru a-i apropia inclusiv pe părinți de școala unde merg copii lor. În timpul evenimentului de strângere de fonduri, una dintre ele a spus, cu lacrimi în ochi, că își dorește pentru copiii lor “să crească mari și lumea să se uite la ei și să zică: uite, sunt oameni, nu țigani”. Pentru mine și pentru mulți dintre cei care se aflau în sală a fost o mărturie, pe cât de șocantă, pe atât de onestă, despre ce înseamnă să trăiești cu un stigmat social. Și a fost o invitație la un exercițiu pe care este util să-l facem cu toții – acela de a ne imagina cum ar fi fost să ne naștem și să creștem într-o asemenea comunitate, să fi fost de la naștere etichetați negativ și să ni se refuze recunoașterea demnității de om. Iar dacă am avut șansa de a nu întâlni asemenea obstacole, probabil că avem și o datorie morală de a-i ajuta, pe cât putem, pe cei care n-au avut aceasta șansă. Sau măcar de a nu-i mai judeca.

Ca donator, vreau ca fondurile să fie utilizate inteligent. Nu mă interesează neapărat un raport contabil, să văd cum a fost cheltuit fiecare ban, ci efectul de amplificare – să văd că resursele atrag și alte resurse și că încep să apară efecte secundare pozitive în comunitatea respectivă: dialog, optimism, solidaritate, eforturi colective și redescoperirea ideii de bine public. Este o investiție pe termen mediu și lung. Sunt importanți banii, însă timpul și efortul celor implicați direct sunt mult mai importante.

Donațiile reprezintă un vot de încredere pentru organizație și pentru oamenii din comunități. Aceasta mi se pare o șansă unică – faptul că pot să transmit unor oameni care locuiesc la câteva sute de kilometri distanță mesajul meu: eu am încredere în voi, vă rog să aveți şi voi încredere în propriile forțe și să vă amintiți că împreună puteți face ceea ce vă propuneți. Iar dacă sprijinul meu modest vă face treaba un pic mai ușoară, atunci bucuria voastră este și a mea.