“Atunci când donezi, simţi că faci ceva. Tot timpul poţi găsi scuze- nu ai timp, nu ştii cui, nu ştii cât- dar, de fapt, poţi face oricând ceva. Cred că e o decizie să îi ajuţi şi pe ceilalţi, să faci ceva şi pentru alţii în afară de tine.

La Revoluţia din ’89, locuiam la ţară, într-o comună din judeţul Teleorman unde tata era preot. Când am văzut ce se întâmplă, împreună cu oamenii din comunitate ne-am organizat şi chiar a doua zi am obţinut o maşină pe care am umplut-o cu haine, mâncare şi alte lucruri şi am trimis-o la Bucureşti. Îmi amintesc că era un sentiment foarte frumos: hai să facem ceva, să strângem, să dea fiecare ce poate!

Cred că a ajutat puţin și faptul că tata era preot. Este un om foarte implicat în comunitate, empatizează foarte uşor cu oamenii şi ei vin mereu spre el. Chiar şi acum, în Bucureşti, au un comportament de comunitate rurală. Iar gestul acesta de a da e firesc la mine în familie. De exemplu, bunica gătea nu doar pentru noi, punea o porţie, două şi pentru oamenii care nu aveau ce să mănânce.

În liceu am făcut mai multe lucruri. Erau multe inundaţii pe vremea aceea şi strângeam haine pentru sinistraţi. Ne organizam mai multe clase, donam haine şi le trimiteam către şcoli din zonele afectate. Prima donaţie în bani cred că am făcut-o în facultate, la un târg pe educaţie, pentru un ONG.

În prezent, donez destul de mult pe sănătate şi, în ultima vreme, pe zona de dezvoltare comunitară. Am crescut la ţară şi am văzut ce pot face puţină iniţiativă şi nişte mâini dibace. Chiar dacă am plecat, nu am pierdut legătura cu locul unde am crescut, avem în continuare prieteni foarte buni acolo. Acum, de fiecare dată când merg mi se pare dezolant. E adevărat că nu mă mai uit prin ochii de copil, dar mă întristează ce se întâmplă. Nu mai e o comună bogată, au şi plecat mulţi oameni la muncă în străinătate. Prietenii noştri au rămas şi muncesc în continuare, dar trag în gol, e clar că le lipseşte ceva. Nu îmi dau seama dacă e vorba de un pic de ajutor din partea autorităţilor sau o microfinanţare prin care să pornească ceva, căci din nimic nu prea ai cum să faci ceva, oricât de mult ai munci. Ţi se rupe sufletul când ştii cum era înainte.

Am simțit că gestul meu contează

Știu Fundaţia PACT din anul 2013, sunt mulţi oameni care au venit sau plecat în timpul ăsta, dar nu s-a diminuat deloc spiritul, ci s-a strâns mai bine nucleul. Sunt aproape de această organizație doarece văd cum se dezvoltă lucrurile. E foarte vizibil rezultatul şi mi se pare extraordinar că o organizaţie aşa mică face lucruri comparabile cu lucrurile pe care le fac organizaţiile foarte mari, cărora le e mult mai uşor să obţină fonduri.

Ultima dată când am fost pe teren într-una dintre comunităţile pe care le susţin prin intermediul Fundaţei PACT, la Valea Corbului, în judeţul Argeş, m-am gândit că nu aş fi fost acolo dacă nu m-aş fi implicat. Că şi eu am contribuit ca organizaţia să facă acel proiect în care oamenii discută într-o piesă de teatru forum despre subiecte atât de importante pentru ei. Noi, din bula noastră, nici nu ştim că există astfel de probleme sau aflăm despre ele doar la televizor (copii care se căsătoresc la 13-14 ani, profesori care nu îi lasă pe elevi să dea examenul de bacalaureat etc.) Am simţit că gestul meu contează. Mi-ar plăcea să îmi fac mai mult timp pentru asta, cu siguranţă aş putea face mai multe.

Atunci când donez ceva şi mă şi implic, chiar simt diferenţa. Dacă îi cunosc pe oamenii care beneficiază de ajutorul meu şi mai şi fac ceva pentru ei, e diferit. Cred că efectul ar fi mai mare dacă m-aş implica şi mai mult, nu doar cu bani. Într-adevăr, şi banii sunt importanţi pentru că fără ei nu am putea face nimic, dar partea de încredere e chiar mai importantă. Să le dăm încredere acestor oameni, pentru că pe toţi ne bucură o apreciere, când cineva vede că am făcut tot ce se poate.